Timișoara copilăriei mele a fost orașul în care, la fiecare scară de bloc cineva vorbea maghiară, sârbă sau germană. Dacă nu era așa, ceva era în neregulă.... La noi în bloc eram foarte ok - aveam sârbi (de la Zoran am învățat și eu doar "Mamo, daj mi loptu!"), nemți și unguri. De fapt, ultimele două etnii erau combinate într-o singură familie. Îmi aduc aminte că, pe la sfârșitul anilor '90, Cristi, vecinul de la etajul trei, a primit chemarea la oaste. Ultima noapte de libertate a petrecut-o cu noi, de seara până noaptea târziu, pe scările din fața blocului, poștind niște bere la PET. Povesteam de-ale noastre și anticipam care dintre noi va pleca în armată după el. La un moment dat, de la atâta larmă, tanti Vera, vecina unguroaică maritată cu neamț, a coborât la noi supărată că nu se poate odihni: - Copii, ce e cu zgomot ăsta? - Ce zgomot, tanti Vera, a comentat unul dintre noi, ascunzându-se după ușă? - Nu poate să dorm de la zg