Blogu' lu' Răducă

Majoritatea îl cunoașteți de când suporterii poliști și-au luat soarta în propriile mâini și au început ceea ce poate fi una din ultimele povești romantice și de succes ale fotbalului mondial. Unii vi-l mai aduceți aminte de pe la echipa a II-a a Politehnicii din era Iancu. Eu îl cunosc de pe vremea când băteam culoarele Colegiului Bănățean, prin gimnaziu, ca să adunăm sticle goale de cola, pe care le vindeam la buticul din curtea școlii. De fapt, despre asta vreau să vă povestesc: despre un tip care găsea o oportunitate mai în orice. Îl cheamă Paul Lucian. Și Burtic. E portar la singura echipă pe care o cunosc mulți poliști, la singura echipă la care sunt socios copiii mei. În clasele 5-8 am fost colegi. Nu prieteni. Nu îmi arog merite aiuristice. Colegi. Știți cum era tipul ăla mereu nebărbierit, care a luat în primire poarta lui Poli (nu ASU, Poli e îndeajuns pentru a numi echipa)? În primul rând era slab. Exagerat de slab. Era tuns după moda vremii, cu "oala" pes

Următoarea poveste a avut loc într-o primărie rurală. Este irelevant numele localității, pentru că acțiunea poate fi plasată oriunde, la țară, în România. Este în natura prostiei, a ignoranței și a fuduliei să fie universale. Aveam nevoie de o adeverință. O nenorocită de adeverință, de genul celor pe care le eliberam cu zecile, în fiecare zi, la serviciu. Drept urmare, am crezut, în imensa mea naivitate, că nu am decât să mă înființez la un ghișeu de la prmăria la care plătesc taxe, să cer docomentul, să aștept o zi sau două (deh! trebuie că nu doar eu cer adeverințe la primărie, nu?), apoi să merg la data și la ora stabilite pentru a o ridica. Ca să vezi, nu e chiar așa. Adică, până la partea cu înființarea la onor instituție, după docoment! Aveți rădbare să aflați întâmplarea? Hai, că eu am avut răbdare să o trăiesc! Deci, într-o luni mă duc la primăria din sat ca să cer o adeverință cum că pentru terenul cumpărat de la ei s-a plătit impozit. Primesc obișnuita privire de &q