Majoritatea îl cunoașteți de când suporterii poliști și-au luat soarta în propriile mâini și au început ceea ce poate fi una din ultimele povești romantice și de succes ale fotbalului mondial.
Unii vi-l mai aduceți aminte de pe la echipa a II-a a Politehnicii din era Iancu.
Eu îl cunosc de pe vremea când băteam culoarele Colegiului Bănățean, prin gimnaziu, ca să adunăm sticle goale de cola, pe care le vindeam la buticul din curtea școlii.
De fapt, despre asta vreau să vă povestesc: despre un tip care găsea o oportunitate mai în orice.
Îl cheamă Paul Lucian. Și Burtic. E portar la singura echipă pe care o cunosc mulți poliști, la singura echipă la care sunt socios copiii mei.
În clasele 5-8 am fost colegi. Nu prieteni. Nu îmi arog merite aiuristice. Colegi.
Știți cum era tipul ăla mereu nebărbierit, care a luat în primire poarta lui Poli (nu ASU, Poli e îndeajuns pentru a numi echipa)? În primul rând era slab. Exagerat de slab. Era tuns după moda vremii, cu "oala" peste părul lins.
Mai era hiper-activ. La fiecare oră, indiferent dacă știa sau nu răspunsul, era cu mâna pe sus. Flutura două degete din a cincea bancă, iar dacă profii nu îl băgau în seamă, se trezeau cu cele două degete lângă catedră. Doar la mate nu țin minte să fi ridicat mâna. Dar acolo era un profesor, Moț, care impunea un anumit respect.
Ne povestea mereu despre cum mama lui a decis că trebuie să îl aducă pe lume în Turda. Nu în Banat. Sau ne zicea bancuri despre Topolovăț. Zâmbea tot timpul. Uneori te enerva cu asta. Era de pe atunci fotbalist, doar că în echipă clasei juca atacant. În poartă nu intra nici bătut...
Dar ce m-a învățat Paul și mă ajută și acum este să găsesc oportunități în orice situație. Eram amândoi doi copii din familii de muncitori în una dintre cele mai "dă fiță" școli din oraș. Colegii își cumpărau cola și cornuri de la buticul din curtea școlii, noi veneam cu sandviș la pachet și beam apă de la robinetul de la baie. Într-o zi am rămas după ore în clasă. Eram de serviciu și trebuia să șterg tabla. La plecare am auzit zgomot de sticle lovindu-se între ele. Am intrat în sala de unde auzisem sunetul. Burtic căuta prin bănci și aduna sticle de cola și fanta. Mi-a arătat câteva sticle goale într-un colț, și mi-a zis să le iau. Am colindat cu el clasele și am strâns câteva zeci de recipiente. Apoi le-am vândut la buticul din școală. Am reluat activitatea câteva săptămâni. Nu câștigam mult atunci. Privind în urmă, realizez că marele câștig vine acum, peste ani. Lecția predată: valorifică orice șansă!
L-am văzut peste ani, când mi-a spus că Panduru îi alerga la antrenamente încât vomitau după.
Apoi la nunta unui vecin. Era deja la Poli, și îmi zicea ca nu poate să îmi dea tricoul lui Roti sau a lui Varga. :) Am fost în tribună la meciul de acum doi ani, la Șag.
Văd că e un tip realizat: soție, copil, afacere, galerie care îi strigă numele... A aplicat perfect lecția predată mie.
Unii vi-l mai aduceți aminte de pe la echipa a II-a a Politehnicii din era Iancu.
Eu îl cunosc de pe vremea când băteam culoarele Colegiului Bănățean, prin gimnaziu, ca să adunăm sticle goale de cola, pe care le vindeam la buticul din curtea școlii.
De fapt, despre asta vreau să vă povestesc: despre un tip care găsea o oportunitate mai în orice.
Îl cheamă Paul Lucian. Și Burtic. E portar la singura echipă pe care o cunosc mulți poliști, la singura echipă la care sunt socios copiii mei.
În clasele 5-8 am fost colegi. Nu prieteni. Nu îmi arog merite aiuristice. Colegi.
Știți cum era tipul ăla mereu nebărbierit, care a luat în primire poarta lui Poli (nu ASU, Poli e îndeajuns pentru a numi echipa)? În primul rând era slab. Exagerat de slab. Era tuns după moda vremii, cu "oala" peste părul lins.
Mai era hiper-activ. La fiecare oră, indiferent dacă știa sau nu răspunsul, era cu mâna pe sus. Flutura două degete din a cincea bancă, iar dacă profii nu îl băgau în seamă, se trezeau cu cele două degete lângă catedră. Doar la mate nu țin minte să fi ridicat mâna. Dar acolo era un profesor, Moț, care impunea un anumit respect.
Ne povestea mereu despre cum mama lui a decis că trebuie să îl aducă pe lume în Turda. Nu în Banat. Sau ne zicea bancuri despre Topolovăț. Zâmbea tot timpul. Uneori te enerva cu asta. Era de pe atunci fotbalist, doar că în echipă clasei juca atacant. În poartă nu intra nici bătut...
Dar ce m-a învățat Paul și mă ajută și acum este să găsesc oportunități în orice situație. Eram amândoi doi copii din familii de muncitori în una dintre cele mai "dă fiță" școli din oraș. Colegii își cumpărau cola și cornuri de la buticul din curtea școlii, noi veneam cu sandviș la pachet și beam apă de la robinetul de la baie. Într-o zi am rămas după ore în clasă. Eram de serviciu și trebuia să șterg tabla. La plecare am auzit zgomot de sticle lovindu-se între ele. Am intrat în sala de unde auzisem sunetul. Burtic căuta prin bănci și aduna sticle de cola și fanta. Mi-a arătat câteva sticle goale într-un colț, și mi-a zis să le iau. Am colindat cu el clasele și am strâns câteva zeci de recipiente. Apoi le-am vândut la buticul din școală. Am reluat activitatea câteva săptămâni. Nu câștigam mult atunci. Privind în urmă, realizez că marele câștig vine acum, peste ani. Lecția predată: valorifică orice șansă!
L-am văzut peste ani, când mi-a spus că Panduru îi alerga la antrenamente încât vomitau după.
Apoi la nunta unui vecin. Era deja la Poli, și îmi zicea ca nu poate să îmi dea tricoul lui Roti sau a lui Varga. :) Am fost în tribună la meciul de acum doi ani, la Șag.
Văd că e un tip realizat: soție, copil, afacere, galerie care îi strigă numele... A aplicat perfect lecția predată mie.
Nu, nu e ziua lui azi. A fost prin august. Nici nu a apărat vreo 4 penalty-uri la vreun baraj de promovare. E o zi obișnuită, pentru oameni obișnuiți.
PS: Știți ce e amuzant? Paul a jucat la echipa adusă de Primar pe Dan Păltinișanu.
PPS: Cireașa de pe tort: a fost înregimentat și la Timișul Șag. #ȘagTropez
PS: Știți ce e amuzant? Paul a jucat la echipa adusă de Primar pe Dan Păltinișanu.
PPS: Cireașa de pe tort: a fost înregimentat și la Timișul Șag. #ȘagTropez
Comentarii
Trimiteți un comentariu