Povestea CeasuLui.

Timpul trecea și nimănui nu îi păsa. Nimănui, cu excepția lui. El număra secundele, minutele, orele și așa treceau zilele, săptămânile, lunile, anii! Numai asta făcea - număra și le arăta altora trecerea asta. Era tot ce știa să facă! Era tot ce iubea să facă! Era tot ce dorea să facă!

 Nu ținea minte să i se fi spus data nașterii, deși el se ocupa exact cu asta - să le zică tuturor celor care uită de zile de naștere, de sărbătoare sau alte evenimente ale zilei. Să tot fi avut 10 ani când urcase în autobuz cu ortacii. 

Era vara lui '70. Căldură mare. Amplificată de zece ori în rata plină de mineri. Veneau de la lucru, obosiți, căniți, mândrii. 

In cel de-al doilea rând al mașinii care plecase de la Motru, chiar în fața lui, erau doi bărbați vânjoși. Unul dintre el mușca cu poftă dintr-o pâine, în timp ce celălalt explica de zor:

- Nu am de unde! Nu am! Dacă aș avea, nu crezi că ți-aș da? Dar nu am! Nu am și pace!

- Mda, răspunse omul cu chelie și mustață, mestecând cu poftă din jumătatea de pâine pe care o ținea în mână.

- Nu am Vasile, nu am! Știu că îți trebe, dar nu am de unde, continua primul miner, mai ispășit ca un mârtan prins la oala de smântână.

- Bine, mă! Gata! Ajunge! Ia și tu din pâinea asta și mai taci!

Omul întinse mâna înspre mâncare și luă o dumicătură. Privirea lui Vasile căzu pe mustățile lui. Se mișcau molcom, în ritmul lor, fără oboseală. 

- Cine e ăla, zise Vasile, arătând înspre stânga vecinului.

- E a lu' Strâmbu'. Mi l-a trimis mie. Îl las la tine. Că altceva nu am! Că nu am de unde!

- Bine, mă, dacă asta te face să taci!

Și astfel ajunse la Vasile în casă...

Timpul trecea și nimănui nu îi păsa. Nimănui, cu excepția lui. El număra secundele, minutele, orele și așa treceau zilele, săptămânile, lunile, anii! Numai asta făcea - număra și le arăta altora trecerea asta. Era tot ce știa să facă! Era tot ce iubea să facă! Era tot ce dorea să facă!

Uneori, când stăpânul uita de timp, uita și el. Lua o pauză. Se oprea. Stătea. Dar nemișcarea lui nu era nemișcarea timpului. Timpul trecea, chiar și când nu îl număra cineva. Asta era părerea lui.

Decembrie '82. 3 decembrie, mai exact. Vasile l-a luat cu el după ce a primit telegrama. Au mers pe jos câțiva kilometri, până la birt. Au închis ușa și după ei, iar stăpânul a strigat: 

- Azi s-a născut încă un băiat în familie! Nimeni nu pleacă treaz de aici!

Au fost ore lungi de petrecere. El le număra pe toate, dar nimănui nu îi păsa. Toți beau, cântau și se distrau. Numai el număra. Era tot ce știa să facă.

Octombrie '83. Vasile se hotărâse să vândă purcica. Lui nu îi spuseseră, dar îi auzise. Plecase cu ei, cu căruța lu' finu'. Ei numărau distanța până la târg, el număra timpul. Nu se știe ce număra șoferul rabei din spatele lor, dar cu siguranță nu era atent la drum. A intrat în plin în ei. Lui i s-au părut câteva secunde, dar lor li se păruseră o eternitate. O eternitate dureroasă. Din care se trezeau rând pe rând. Finu', calul, purcica, el, șoferul, Vasile. De fapt, nu toți. Vasile încă stătea întins. El era la pieptul lui, încercând să îl trezească. Spera ca bătăile inimii lui să provoace același rezultat la inima stăpânului. Din păcate, era imposibil...

Peste câteva zile i-au adus acasă. Încă era la pieptul lui Vasile, fără cunoștință. L-au luat de acolo și l-au dat mezinului familiei. 

Timișoara era interesantă. Era ceva nou. Un oraș mare tocmai bun pentru plimbat mustățile lui.

Timpul trecea și nimănui nu îi păsa. Nimănui, cu excepția lui. El număra secundele, minutele, orele și așa treceau zilele, săptămânile, lunile, anii! Numai asta făcea - număra și le arăta altora trecerea asta. Era tot ce știa să facă! Era tot ce iubea să facă! Era tot ce dorea să facă!

Revoluția trecuse, iar el se plimba la mână cu Ioan, fiul cel mic al lui Vasile. Lumea îl admira, deși el se știa bătrân. Ei ziceau însă că nu își arăta deloc anii pe care el însuși îi numărase. Unii l-au și vrut, dar Ioan nu se lăsa deloc convins. Era ultimul care auzise ticăitul inimii tatălui său și primul care îi ascultase nemișcarea eternă. Nu putea renunța ușor. 

Timpul trecea și nimănui nu îi păsa. Nici măcar lui. Se oprise a mai număra secundele, minutele, orele și așa treceau zilele, săptămânile, lunile, anii! I se părea că se cufunda în nemișcarea care-l luase de lângă el pe Vasile, în acea zi udă de octombrie.

 Însă timpul trecea și fără numărătoarea lui. Acel nou bărbat din familie, anunțat și sărbătorit într-un decembrie rece, crescuse deja. Iar tatăl lui îi făcu cadou ceea ce își dorise și ceruse de mult: pe el. Era o altă zi ploioasă de octombrie, în alt an, alt secol, alt deceniu. Trecuse deja o eternitate de când lumea nu îl mai admirase, de când bătăile inimii lui nu se mai auziseră. 

Trecuse pe la specialist, deja arăta mai bine. Au vrut să îi redea printr-o operație aspectul din tinerețe, dar părerea lui, și a lui Cristian, era că era mai natural să își arate vârsta. 

Timpul trecea și nimănui nu îi păsa. Nimănui, cu excepția lui. El număra din nou secundele, minutele, orele și așa treceau zilele, săptămânile, lunile, anii! Numai asta făcea - număra și le arăta altora trecerea asta. Era tot ce știa să facă! Era tot ce iubea să facă! Era tot ce dorea să facă!

Acesta nu e sfârșitul acestei povești. Ea va merge mai departe atât timp cât cineva din familia Răducă va purta la mână Atlanticul primit de bunicul meu în schimbul unei datorii....

 Actorul principal al narațiunii, ceasul Atlantic.

Bunicul meu, Vasile Răducă.