Blogu' lu' Răducă

Că Iohannis a refuzat numirea doamnei Sevil Shhadeh ca premier al României, asta o știe deja și fiu-miu, la cei 6 ani neîmpliniți ai lui. E mai greu să îl fac să înțeleagă de ce un Președinte are obligația să justifice o astfel de alegere, dar sunt și alții, mai bătrâni, care au aceeași problemă. Hai să mergem mai departe și să analizăm opțiunile lui Dragnea. Voi exclude din start ideea că doamna Shhadeh nu e doar un iepure pentru PSD, care a încercat doar să deturneze atenția opiniei publice.  Legat de afirmația de mai sus, e interesant de analizat cum de un fost lider de opinie al social-democraților, recte Sebi Ghiță, s-a făcut dispărut chiar în această perioadă. Ba, mai mult, instanța a refuzat să elibereze un mandat pe numele său. În acest moment, analizând și declarațiile lui Dragnea și Tăriceanu, de azim se preconizează următoarele variante: 1. Alianța PSD - ALDE va continua să susțină varianta inițială de premier. Asta și pentru că Dragnea e genul de tip căruia î

Pe vremea comunismului se vota. În masă și manevrat politic. Dar cam toți ieșeau la secțiile organizate în școli sau cămine culturale. Tata obișnuia să mă ia cu el la vot. Intrăm în cabină cu el și, la final, nu era onoare mai mare pentru mine decât momentul în care îmi dădea mie foile să le introduc în urnă. Chestia asta a continuat și după Revoluție. Doar că, tata a adăugat o expresie în vocabularul lui, când era întrebat cu cine a votat. Si acum mă urmăresc cuvintele lui: - Am votat pentru copiii mei. Nu mai am speranțe pentru noi... Peste ani, am ajuns să merg eu cu copii mei la vot. Dar mi-am jurat să nu ajung să rostesc și eu acel blestem resemnat. Azi e iar zi de alegeri. Am votat deja cu gândul de mai sus în minte. Mergi și tu la vot. Pentru tine! Sau, dacă ești din generația părinților mei, votează pentru copiii sau nepoții tăi. Dar nu lăsa pe altul să aleagă pentru tine sau pentru ai tăi!

Îmi cer scuze pentru că, în 1 noiembrie, am tot schimbat canalele TV, în speranța că voi auzi și altceva decât un incendiu într-o capitală tot mai îndepărtată de mine. Abia peste câteva zile am reușit să realizez ce reprezintă #colectiv pentru mine. A trebuit sa ma uit în ochii copiilor mei, să le spun despre ce se tot vorbește la știri, ca să pot vedea că și lor le place rockul și ar putea oricând să meargă la un concert într-un sicriu spoit ca și club.  Îmi cer scuze pentru că nu am realizat mai devreme că șpaga dată la medici mă va scăpa pe mine de stat la coadă, dar va ucide 64 de tineri care vor avea sutele de lei lipite de flamă de pielea lor. Nu am realizat că dacă parchez pe zona hașurată de la intrarea în școala fiică-mii, aș putea bloca ambulanța sau mașina de pompieri care ar putea salva viața elevilor la un posibil incendiu. Vedem o chestie normală să fac o "românească" în dreptul studioului de dans unde îmi lăsam copiii, că doar nu era să merg încă 50 de me

Antescriptum: Articolul de mai jos nu este despre Maria Olaru, Mariana Bitang sau Octavian Belu. Este despre un anume tipar bine împământenit în conștiința poporului român. Noi suntem copiii bătuți ai României (cum scrie Tolontan), dar, în același timp, suntem călăii care aplică aceste corecții fizice... Astăzi, în cadrul Bookfest, Maria Olaru, fostă gimnastă, campionă mondială și olimpică, și-a lansat cartea Prețul aurului. Sinceritate incomodă . Este poveste vieții de gimnastă, povestită așa cum a crezut ea de cuviință.  Pasajele publicate în presă arată o experiență cumplită trăită de un copil - cu bătăi, injurii și o lipsă crasă de umanitate. Toate protejate de sistem si ascunse după strălucirea de aur a medaliilor.  Poveștile Mariei au fost primite diferit în presă și de către public.  Cristian Tudor Popescu spunea la Digi24 că nu a dorit să scrie prefața cărții pentru că nu crede în aceste adevăruri incomode. Tocmai pentru că, spunea el, incomode ar fi fost dacă ar

Mă enervează multe chestii, dar asta fu prea de tot ca să nu v-o povestesc. Fusăi și eu la un interviu, la firma X, din Timișoara. Știți cum e, merita sa încerci, nu? Mai ales că ăștia mă tot sunau să vin la ei, dar eu eram prins cu tot felul de lucruri, și îi tot amânam. M-am îmbrăcat frumos, m-am dat cu aftershave scump, m-am pieptănat și am purces la sediul lor. Acolo m-au preluat de la recepție și am plecat într-o sălișoară mică. Întrebări, teste, chestionare, cam două ore. Apoi iar întrebări și ceva probleme de logică. Le-am rezolvat pe toate cu brio - cel puțin așa sper eu -, am fost condus la recepție și m-au anunțat că voi fi contactat în curând cu un răspuns. Până aici nimic suspect, nu? La final, un prieten din copilărie, angajat la firma respectivă, m-a invitat la un suc, în cafeneaua lor. În timp ce discutam noi, așa, ca între amici, m-am uitat la cei din jur. ERAU TOȚI ANGAJAȚI AI FIRMEI X. Toți aveau aceleași ecusoane, toți își conectau telefoanele la aceeași rețea i

Eram în clasa a cincea, la Colegiul Bănățean. La prima oră de muzică, profa s-a decis să "recruteze" cântăreți pentru corul (funny fact: auto-correct-ul mi-a dugerat "curul" aici) școlii. Ne ridica pe fiecare în picioare, ne punea să cântăm o strofă din imn, ne lăsa să terminăm, apoi ne împărțea pe voci: tu, vocea unu; tu, vocea a doua etc. Stăteam în prima bancă din rândul de mijloc, așa că, pe când venise rândul meu, deja erau vreo 10 la fiecare voce, plus unul la vocea a treia. După ce colegul din stânga mea a terminat și a fost repartizat la vocea corespunzătoare, m-am uitat serios și hotărât în ochii profesoarei, care a clătinat ușor din cap, încuviințând ca pot incepe recitalul. "Deșteaaaaaptă-te româââne, Diiiin soooomnul cel de mooooaaarteeee, Îîîn caaare te-adânciiiră...." Atât am apucat să cânt. Doamna si-a împins ușor ochelarii pe nas, s-a uitat o vreme spre mine - mai bine zis, prin mine - s-a uitat la catalog să retină numele meu, a tras

De Crăciun, ai mei prunci au primit cadou de la Moșu' câte o tabletă. Nimic scump, dar ceva la care să poată să se uite la youtube, să joace un joc sau să urmărească un filmuleț. De atunci, mi-a fost dat să aud tot felul de remarci legate de cum tehnologia imi va aliena copii, cum le va distruge copilăria, cum vor uita să joace șotron etc. Îmi și imaginez următoarele discuții dintre părinți si copii, de-a lungul vremii: Anii '90: Copile, lasă dracu' calculatorul ăla în pace că nu o să te ajute a nimic în viață. (părinții celor aproximativ 120.000 de programatori din România de azi); Anii '80: Iar la televizor? Nu înveți nimic bun de acolo! (părinții copiilor care se uitau la Teleenciclopedia); Anii '70: Radio Europ Libera? Închide-l că ne saltă tovarășii! (părinții celor care au murit la Revoluție); Anii '60: Ce vă trebe vouă concerte! Înapoi la munca patriotică! (părinții celor de la Phoenix). Putem merge mai adânc în istoria noastră sau a al