Eram în clasa a cincea, la Colegiul Bănățean. La prima oră de muzică, profa s-a decis să "recruteze" cântăreți pentru corul (funny fact: auto-correct-ul mi-a dugerat "curul" aici) școlii. Ne ridica pe fiecare în picioare, ne punea să cântăm o strofă din imn, ne lăsa să terminăm, apoi ne împărțea pe voci: tu, vocea unu; tu, vocea a doua etc.
Stăteam în prima bancă din rândul de mijloc, așa că, pe când venise rândul meu, deja erau vreo 10 la fiecare voce, plus unul la vocea a treia.
După ce colegul din stânga mea a terminat și a fost repartizat la vocea corespunzătoare, m-am uitat serios și hotărât în ochii profesoarei, care a clătinat ușor din cap, încuviințând ca pot incepe recitalul.
"Deșteaaaaaptă-te româââne,
Diiiin soooomnul cel de mooooaaarteeee,
Îîîn caaare te-adânciiiră...."
Atât am apucat să cânt. Doamna si-a împins ușor ochelarii pe nas, s-a uitat o vreme spre mine - mai bine zis, prin mine - s-a uitat la catalog să retină numele meu, a tras aer în piept, apoi a decretat:
- Stai jos. Următorul...
Așa a fost îngropată cariera mea de cântăreț.
Comentarii
Trimiteți un comentariu