Era 17 decembrie seara,
într-o localitatea de la granița Mehedințiului cu Gorjul. Bunica mea (pentru a
păstra acuratețea detaliilor, îi voi spune în continuare Baba, pentru că așa îi
ziceam) asculta Europa Liberă. Nu era vreo disidentă, dar nici babă comunistă
nu era. Pur și simplu îi plăcea să asculte radioul, iar Europa Liberă era unul
dintre posturile pe care le prindea. Jurnalul îl asculta la Radio România
Actualități, dar pentru detalii adiționale, schimba postul.
În acea seară tocmai ce terminaserăm de tăiat si pregătit porcul pentru afumat. Eram istoviți. Bine, baba și tata erau, că eu obosisem de la privit și degustat șorici, carne prăjită și jumere. Odată ajunși în odaie, baba a pornit radioul la jurnal. Pe RRA nu era nimic nou, deci nu rețin ce ziceau. Probabil ceva despre tovarășul și tovarășa. Pe EL era o știre despre evenimentele de la Timișoara si trupele ONU aflate la graniță, gata să intervină la nevoie. Asta îi făcuseră atenți pe ai mei. Baba se întreba cine e ONU, tata punea totul la îndoială, iar amândoi se întrebau ce fac mama si Raluca.
Uitasem să menționez că aveam o soră de patru luni rămasă acasă, cu mama mea, în Timișoara. Suplimentar, pentru cei tineri, menționez că, la vremea aceea, femeile stătea în concediu de creștere copil doar trei luni, iar părinții mei lucrau la Solventul, combinat petro-chimic important în zonă.
După ce i-a explicat babei "cine e ONU ăla", tata s-a decis să plecăm a doua zi spre casă. Asta deși era încă sceptic cu privire la Revoluție.
Următoarea imagine pe care mi-o aduc aminte e tramvaiul 3 făcând dreapta de pe strada Gării spre Iosefin. Era acolo un magazin de chimicale care avea geamurile sparte și trotuarul murdar de ceva închis la culoare, pe care ulterior l-am identificat a fi sânge, muuult sânge. Plus un oraș pustiu și cenușiu.
Peste ani mi-au povestit ai mei că erau chemați la lucru forțat, pentru a termina stocul. Erau amenințări cum că teroriștii vor dinamita rezervoarele cu materie primă și țevile cu gaz. Sau că tata făcea slalom prin zona centrală pentru a găsi lapte praf pentru sora mea. Sau cum stăteau ascunse prin case persoane care aveau de-a face cu fostul regim.
Peste trei zile vom comemora 25 de ani de la acele evenimente. De la ziua în care Timișoara a arătat lumii că se poate. Se poate să vrei, se poate să schimbi, se poate să mori ca să poți sa schimbi ceva, se poate să nu mai înduri, ci să privești mândru spre un viitor despre care nu știi ce îți rezervă, se poate să faci orice. Doar să vrei. Și să ai destul de mulți lângă tine care să își dorească același lucru.
Mai mult ca niciodată, anul ăsta, când am mai arătat unor pseudo-comuniști că nu rămânem impasibili în fața amențărilor, cum stătea baciul cel moldovan (nicio remarcă etnică legată de descendenții mamei mele), ar trebui să încetăm a comemora Revoluția cu poze pe facebook sau cu vorbe în van. A trecut prea mult timp ca să mai putem rămâne impasibili. E momentul să devenim conștienți de darul primit, de norocul avut, de jertfa unor eroi. E timpul să folosim ce am primit, chiar dacă nu am făcut nimic pentru a merita asta. Să comemorăm eroii prin schimbarea noastră. Să le arătăm că nu au greșit când s-au uitat după noi în zorii viitorului.
"Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!", a spus Regele Mihai în cuvântarea din Parlament, de anul trecut. Cred că nu au fost cuvintele lui, ci cuvintele eroilor jertfiți în Revoluție, transcrise de un om, peste ani, intr-un discurs.
În acea seară tocmai ce terminaserăm de tăiat si pregătit porcul pentru afumat. Eram istoviți. Bine, baba și tata erau, că eu obosisem de la privit și degustat șorici, carne prăjită și jumere. Odată ajunși în odaie, baba a pornit radioul la jurnal. Pe RRA nu era nimic nou, deci nu rețin ce ziceau. Probabil ceva despre tovarășul și tovarășa. Pe EL era o știre despre evenimentele de la Timișoara si trupele ONU aflate la graniță, gata să intervină la nevoie. Asta îi făcuseră atenți pe ai mei. Baba se întreba cine e ONU, tata punea totul la îndoială, iar amândoi se întrebau ce fac mama si Raluca.
Uitasem să menționez că aveam o soră de patru luni rămasă acasă, cu mama mea, în Timișoara. Suplimentar, pentru cei tineri, menționez că, la vremea aceea, femeile stătea în concediu de creștere copil doar trei luni, iar părinții mei lucrau la Solventul, combinat petro-chimic important în zonă.
După ce i-a explicat babei "cine e ONU ăla", tata s-a decis să plecăm a doua zi spre casă. Asta deși era încă sceptic cu privire la Revoluție.
Următoarea imagine pe care mi-o aduc aminte e tramvaiul 3 făcând dreapta de pe strada Gării spre Iosefin. Era acolo un magazin de chimicale care avea geamurile sparte și trotuarul murdar de ceva închis la culoare, pe care ulterior l-am identificat a fi sânge, muuult sânge. Plus un oraș pustiu și cenușiu.
Peste ani mi-au povestit ai mei că erau chemați la lucru forțat, pentru a termina stocul. Erau amenințări cum că teroriștii vor dinamita rezervoarele cu materie primă și țevile cu gaz. Sau că tata făcea slalom prin zona centrală pentru a găsi lapte praf pentru sora mea. Sau cum stăteau ascunse prin case persoane care aveau de-a face cu fostul regim.
Peste trei zile vom comemora 25 de ani de la acele evenimente. De la ziua în care Timișoara a arătat lumii că se poate. Se poate să vrei, se poate să schimbi, se poate să mori ca să poți sa schimbi ceva, se poate să nu mai înduri, ci să privești mândru spre un viitor despre care nu știi ce îți rezervă, se poate să faci orice. Doar să vrei. Și să ai destul de mulți lângă tine care să își dorească același lucru.
Mai mult ca niciodată, anul ăsta, când am mai arătat unor pseudo-comuniști că nu rămânem impasibili în fața amențărilor, cum stătea baciul cel moldovan (nicio remarcă etnică legată de descendenții mamei mele), ar trebui să încetăm a comemora Revoluția cu poze pe facebook sau cu vorbe în van. A trecut prea mult timp ca să mai putem rămâne impasibili. E momentul să devenim conștienți de darul primit, de norocul avut, de jertfa unor eroi. E timpul să folosim ce am primit, chiar dacă nu am făcut nimic pentru a merita asta. Să comemorăm eroii prin schimbarea noastră. Să le arătăm că nu au greșit când s-au uitat după noi în zorii viitorului.
"Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!", a spus Regele Mihai în cuvântarea din Parlament, de anul trecut. Cred că nu au fost cuvintele lui, ci cuvintele eroilor jertfiți în Revoluție, transcrise de un om, peste ani, intr-un discurs.
De căte ori aud vreo tinerică că se pișă pe democrație, de câte ori văd vreun idiot bravând prin lipsa de la vot, de câte ori se laudă pe facebook vreun retard că România e de rahat și că își bagă ceva (sau altceva) în români, de câte ori un politician își numără kilometrii de tupeu și de autostradă, de atâtea ori se răscolesc în morminte eroii cu sau fără nume. Iar eu le aduc aminte că, fără zăpada însângerată din decembrie '89, toate ninsorile de după ar fi fost roșii, cu secera și ciocanul impregnate pe ele.
Sunt mândru că mi-s timișorean, ca sunt român, că sunt urmașul eroilor Revoluției. Asta am să îi învăț pe copii și pe nepoți. Lor am să le povestesc despre sacrifiul pentru alții, pentru ca, împreună să putem schimba viitorul așa cum și-au dorit cei rămași în zloata din decembrie 1989.
Pentru reamintire, recomand Promusica si Timișoara lor!
Comentarii
Trimiteți un comentariu