Treceți la conținutul principal

Unguri care nu știu română

Timișoara copilăriei mele a fost orașul în care, la fiecare scară de bloc cineva vorbea maghiară, sârbă sau germană. Dacă nu era așa, ceva era în neregulă....
La noi în bloc eram foarte ok - aveam sârbi (de la Zoran am învățat și eu doar "Mamo, daj mi loptu!"), nemți și unguri. De fapt, ultimele două etnii erau combinate într-o singură familie.
Îmi aduc aminte că, pe la sfârșitul anilor '90, Cristi, vecinul de la etajul trei, a primit chemarea la oaste. Ultima noapte de libertate a petrecut-o cu noi, de seara până noaptea târziu, pe scările din fața blocului, poștind niște bere la PET. Povesteam de-ale noastre și anticipam care dintre noi va pleca în armată după el.
La un moment dat, de la atâta larmă, tanti Vera, vecina unguroaică maritată cu neamț, a coborât la noi supărată că nu se poate odihni:
-         Copii, ce e cu zgomot ăsta?
-         Ce zgomot, tanti Vera, a comentat unul dintre noi, ascunzându-se după ușă?
-         Nu poate să dorm de la zgomot, mai copii!
-         Haide, tanti Vera, a continuat vocea de dupa ușă, că e ora opt abia și mâine Cristi pleacă în armată!
Femeia și-a aranjat ochelarii, cu un gest pe care îl făcea de fiecare dată când striga la noi, apoi s-a înmuiat. A mers la Cristi, l-a luat în brațe, l-a pupat zgomotos, cum numai unguroaicele știu, l-a mai strâns o data, apoi i-a spus, cu ochii umezi:
-         Armată ușor, Cipri!
Am urmărit-o mirați cum dispare în bezna rece din casa scării, apoi ne-a pufnit un râs gălăgios!
-         Dă, mă, berea aia, că o dată  pleacă Cipri în armată! Și, când te gândești că Cipri nici nu e cu noi, iar pe Cristi îl știe unguroaica de 20 de ani aproape…
Oricum asta a fost singura data când tanti Vera ne-a lăsat să facem ceva gălăgie, fără să mai strige la noi, muuuulți ani!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Adevăruri incomode

Antescriptum: Articolul de mai jos nu este despre Maria Olaru, Mariana Bitang sau Octavian Belu. Este despre un anume tipar bine împământenit în conștiința poporului român. Noi suntem copiii bătuți ai României (cum scrie Tolontan), dar, în același timp, suntem călăii care aplică aceste corecții fizice... Astăzi, în cadrul Bookfest, Maria Olaru, fostă gimnastă, campionă mondială și olimpică, și-a lansat cartea Prețul aurului. Sinceritate incomodă . Este poveste vieții de gimnastă, povestită așa cum a crezut ea de cuviință.  Pasajele publicate în presă arată o experiență cumplită trăită de un copil - cu bătăi, injurii și o lipsă crasă de umanitate. Toate protejate de sistem si ascunse după strălucirea de aur a medaliilor.  Poveștile Mariei au fost primite diferit în presă și de către public.  Cristian Tudor Popescu spunea la Digi24 că nu a dorit să scrie prefața cărții pentru că nu crede în aceste adevăruri incomode. Tocmai pentru că, spunea el, incomode ar fi...

Poveste de la primărie

Următoarea poveste a avut loc într-o primărie rurală. Este irelevant numele localității, pentru că acțiunea poate fi plasată oriunde, la țară, în România. Este în natura prostiei, a ignoranței și a fuduliei să fie universale. Aveam nevoie de o adeverință. O nenorocită de adeverință, de genul celor pe care le eliberam cu zecile, în fiecare zi, la serviciu. Drept urmare, am crezut, în imensa mea naivitate, că nu am decât să mă înființez la un ghișeu de la prmăria la care plătesc taxe, să cer docomentul, să aștept o zi sau două (deh! trebuie că nu doar eu cer adeverințe la primărie, nu?), apoi să merg la data și la ora stabilite pentru a o ridica. Ca să vezi, nu e chiar așa. Adică, până la partea cu înființarea la onor instituție, după docoment! Aveți rădbare să aflați întâmplarea? Hai, că eu am avut răbdare să o trăiesc! Deci, într-o luni mă duc la primăria din sat ca să cer o adeverință cum că pentru terenul cumpărat de la ei s-a plătit impozit. Primesc obișnuita privire de ...

Lecții de canto

Eram în clasa a cincea, la Colegiul Bănățean. La prima oră de muzică, profa s-a decis să "recruteze" cântăreți pentru corul (funny fact: auto-correct-ul mi-a dugerat "curul" aici) școlii. Ne ridica pe fiecare în picioare, ne punea să cântăm o strofă din imn, ne lăsa să terminăm, apoi ne împărțea pe voci: tu, vocea unu; tu, vocea a doua etc. Stăteam în prima bancă din rândul de mijloc, așa că, pe când venise rândul meu, deja erau vreo 10 la fiecare voce, plus unul la vocea a treia. După ce colegul din stânga mea a terminat și a fost repartizat la vocea corespunzătoare, m-am uitat serios și hotărât în ochii profesoarei, care a clătinat ușor din cap, încuviințând ca pot incepe recitalul. "Deșteaaaaaptă-te româââne, Diiiin soooomnul cel de mooooaaarte...