Timișoara copilăriei mele a fost orașul în care, la fiecare scară
de bloc cineva vorbea maghiară, sârbă sau germană. Dacă nu era așa, ceva era în
neregulă....
La noi în bloc eram foarte ok - aveam sârbi (de la Zoran am
învățat și eu doar "Mamo, daj mi loptu!"), nemți și unguri. De fapt,
ultimele două etnii erau combinate într-o singură familie.
Îmi aduc aminte că, pe la sfârșitul anilor '90, Cristi, vecinul de
la etajul trei, a primit chemarea la oaste. Ultima noapte de libertate a
petrecut-o cu noi, de seara până noaptea târziu, pe scările din fața blocului,
poștind niște bere la PET. Povesteam de-ale noastre și anticipam care dintre
noi va pleca în armată după el.
La un moment dat, de la atâta larmă, tanti Vera, vecina unguroaică
maritată cu neamț, a coborât la noi supărată că nu se poate odihni:
-
Copii, ce e cu zgomot ăsta?
-
Ce zgomot, tanti Vera, a comentat unul dintre noi, ascunzându-se
după ușă?
-
Nu poate să dorm de la zgomot, mai copii!
-
Haide, tanti Vera, a continuat vocea de dupa ușă, că e ora opt
abia și mâine Cristi pleacă în armată!
Femeia și-a aranjat ochelarii, cu un gest pe care îl făcea de
fiecare dată când striga la noi, apoi s-a înmuiat. A mers la Cristi, l-a luat
în brațe, l-a pupat zgomotos, cum numai unguroaicele știu, l-a mai strâns o data,
apoi i-a spus, cu ochii umezi:
-
Armată ușor, Cipri!
Am urmărit-o mirați cum dispare în bezna rece din casa scării,
apoi ne-a pufnit un râs gălăgios!
-
Dă, mă, berea aia, că o dată
pleacă Cipri în armată! Și, când te gândești că Cipri nici nu e cu noi,
iar pe Cristi îl știe unguroaica de 20 de ani aproape…
Oricum asta a fost singura data când tanti Vera ne-a lăsat să
facem ceva gălăgie, fără să mai strige la noi, muuuulți ani!
Comentarii
Trimiteți un comentariu