Treceți la conținutul principal

Unguri care nu știu română

Timișoara copilăriei mele a fost orașul în care, la fiecare scară de bloc cineva vorbea maghiară, sârbă sau germană. Dacă nu era așa, ceva era în neregulă....
La noi în bloc eram foarte ok - aveam sârbi (de la Zoran am învățat și eu doar "Mamo, daj mi loptu!"), nemți și unguri. De fapt, ultimele două etnii erau combinate într-o singură familie.
Îmi aduc aminte că, pe la sfârșitul anilor '90, Cristi, vecinul de la etajul trei, a primit chemarea la oaste. Ultima noapte de libertate a petrecut-o cu noi, de seara până noaptea târziu, pe scările din fața blocului, poștind niște bere la PET. Povesteam de-ale noastre și anticipam care dintre noi va pleca în armată după el.
La un moment dat, de la atâta larmă, tanti Vera, vecina unguroaică maritată cu neamț, a coborât la noi supărată că nu se poate odihni:
-         Copii, ce e cu zgomot ăsta?
-         Ce zgomot, tanti Vera, a comentat unul dintre noi, ascunzându-se după ușă?
-         Nu poate să dorm de la zgomot, mai copii!
-         Haide, tanti Vera, a continuat vocea de dupa ușă, că e ora opt abia și mâine Cristi pleacă în armată!
Femeia și-a aranjat ochelarii, cu un gest pe care îl făcea de fiecare dată când striga la noi, apoi s-a înmuiat. A mers la Cristi, l-a luat în brațe, l-a pupat zgomotos, cum numai unguroaicele știu, l-a mai strâns o data, apoi i-a spus, cu ochii umezi:
-         Armată ușor, Cipri!
Am urmărit-o mirați cum dispare în bezna rece din casa scării, apoi ne-a pufnit un râs gălăgios!
-         Dă, mă, berea aia, că o dată  pleacă Cipri în armată! Și, când te gândești că Cipri nici nu e cu noi, iar pe Cristi îl știe unguroaica de 20 de ani aproape…
Oricum asta a fost singura data când tanti Vera ne-a lăsat să facem ceva gălăgie, fără să mai strige la noi, muuuulți ani!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Povestea CeasuLui.

Timpul trecea și nimănui nu îi păsa. Nimănui, cu excepția   lui . El număra secundele, minutele, orele și așa treceau zilele, săptămânile, lunile, anii!  Numai asta făcea - număra și le arăta altora trecerea asta. Era tot ce știa să facă! Era tot ce iubea să facă! Era tot ce dorea să facă!   Nu ținea minte să i se fi spus data nașterii, deși el se ocupa exact cu asta - să le zică tuturor celor care uită de zile de naștere, de sărbătoare sau alte evenimente ale zilei. Să tot fi avut 10 ani când urcase în autobuz cu ortacii.  Era vara lui '70. Căldură mare. Amplificată de zece ori în rata plină de mineri. Veneau de la lucru, obosiți, căniți, mândrii.  In cel de-al doilea rând al mașinii care plecase de la Motru, chiar în fața   lui , erau doi bărbați vânjoși. Unul dintre el mușca cu poftă dintr-o pâine, în timp ce celălalt explica de zor: - Nu am de unde! Nu am! Dacă aș avea, nu crezi că ți-aș da? Dar nu am! Nu am și pace! - Mda, răspunse o...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Poveste de la primărie

Următoarea poveste a avut loc într-o primărie rurală. Este irelevant numele localității, pentru că acțiunea poate fi plasată oriunde, la țară, în România. Este în natura prostiei, a ignoranței și a fuduliei să fie universale. Aveam nevoie de o adeverință. O nenorocită de adeverință, de genul celor pe care le eliberam cu zecile, în fiecare zi, la serviciu. Drept urmare, am crezut, în imensa mea naivitate, că nu am decât să mă înființez la un ghișeu de la prmăria la care plătesc taxe, să cer docomentul, să aștept o zi sau două (deh! trebuie că nu doar eu cer adeverințe la primărie, nu?), apoi să merg la data și la ora stabilite pentru a o ridica. Ca să vezi, nu e chiar așa. Adică, până la partea cu înființarea la onor instituție, după docoment! Aveți rădbare să aflați întâmplarea? Hai, că eu am avut răbdare să o trăiesc! Deci, într-o luni mă duc la primăria din sat ca să cer o adeverință cum că pentru terenul cumpărat de la ei s-a plătit impozit. Primesc obișnuita privire de ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Fățărnicisme

Am tot căutat știrea prin arhive. Recunosc că nu așa temeinic încât să o și găsesc. Oricum, spre fericirea mea, nu am fost singurul care a observat ridicolul, mizeria si nimicnicia din acel gest . Ovidiu Ioanițoaia, cel despre care Călin Mateș  spunea în facultate că e "omul ăsta o să moară în direct, la Procesul Etapei, în timp ce fumează și argumentează un off-side pe care nici arbitrul nu l-a văzut", a remarcat și el situația și a detaliat-o . În esență, pentru cei care nu au răbdare să citească sursele, nea Gigi, din celula lui, om mărinimos find, a decis să plătească tratamentul de recuperarea și cazarea în București pentru cel care a fost jucătorul Stelei timp de 4 ani, Până aici nimic ciudat - patronul își ajută fostul jucător care l-a ajutat, la timpul lui, să adune milioane de prin calificări în Europa, din transferul la Utrecht și l-a pus de câteva ori pe prima pagină a ziarelor. Iar Bichonul, greu încercat de soartă, nu are de ce să refuze cei 10.000 de euro. ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe