Mythbusters Series: Mitul câinelui agresiv, crescut lângă copii

De când m-am mutat la casă trăiesc constant acest tip de dialog:

-        - Wow! Stai la casă? Ce tare! Le place copiilor?

-        - Le place, ca au curte unde să zburde!

-        - Musai trebe să le iei un cățel!

-        - Au deja.

-        - Cool! Ce rasă e?

-        - Rottweiller.

-        - ...

-        - E vreo problemă?

-        - Păi tu lași copiii pe langă câine ca ăla?

-        - Ce are?

-        - Tu nu ai văzut câte atacuri asupra oamenilor sunt prin presă? Toate de rasa asta...

-       - Nu cred tot ce scrie presa. Mai degrabă am încredere în ceea ce văd eu cu ochii mei. Și eu o văd pe      Kyra cum se comportă cu Alice și Vlad.

-        - Doamne ferește, eu nu aș putea să fac asta copiilor mei!!!

-        - E ok. Nici nu îți cer asta. Apropo, ai fost cumva mușcat de câine?

-        - Da, când eram mic. Dar de ce întrebi?

-        - Fără motiv. Evident. Zi faină să ai.

-        - Mda...

Am primit-o pe Kyra acum cinci ani, de la cumnatul meu. De fapt, a fost cadoul lui pentru ziua copiilor mei. Alice avea 4 ani, iar Vlad tocmai serba prima aniversare și amândoi erau mega-extra-uber încântați de micul ghemotoc de blană, care se împleticea constant printre picioarele lor, în timp ce scheuna a dor de mamă. Bine, ca să fiu complet sincer, Alice era cea încântată. Fiu-miu nu prea înțelegea de ce nu se poate bucura de imaginea cățelușei doar de la distanță și de ce trebuie ca ea să îl perieze constant de praf și să tot încerce să îl spele.

Timpul a trecut, copiii au crescut, iar Kyra a ajuns un exemplar superb de rottweiler – cam 45 kilograme de mușchi și dragoste. Dacă ies copiii afară, nu are liniște decât după ce amândoi au trecut pe la țarcul ei să o smotocească puțin. Tin minte că, anul trecut, am ajuns acasă din vacanța de două săptămâni din Croația, mult după miezul nopții. Alice și Vlad dormeau duși în spatele mașinii când am parcat. I-a trezit un lătrat constant și destul de agresiv. Oricât de mult am încercat să liniștesc cățeii (pe langă ea, mai avem un maidanez imperial, cules de mic de pe străzi de fiică-mea – Arkan), nu au tăcut până nu au mers copiii la la ei și, așa somnoroși cum erau, au executat tradiționalul smocăit.

Da frate, nu am nicio problemă că puradei îmi zburdă în aceeași curte cu un astfel de câine. Asta pentru că știu că i-am educat pe copii să iubească câinii și să înțeleagă până unde merge relația cu ei. Nu țin potaia în casă, pentru că eu cred că fiecare relația are o anumită limită. La fel, mi-am dresat singur câinii să meargă la pas când îi plimb pe stradă (bine, aici mai mult pe Kyra, pentru că Arkan are un fel de interpretare proprie despre ce înseamnă asta – adică, în timp de ea merge doar regulamentar, pe partea mea stângă, el alege să schimbe partea la fiecare 30 de metri) și să respecte regulile mele: nu tolerăm violența și ne respectăm și ne iubim unii pe alții.

Ca să înțelegeți mai bine ce înseamnă câinii pentru copiii mei, dar și vice-versa, vă aștern două întâmplări:

Terminăm de gătit pentru prânz și chemăm pruncii de la joacă. Alice intră în casă și merge direct la baie, să se spele pe mâini și pe față, conform obiceiurilor. Vlad intră în spatele ei și se pune la masă:

-       - Eu nu mai trebuie să mă spăl.

-       - De ce? întreabă nevastă-mea, mirată.

-       - M-au spălat Kyri și Arkie mai înainte!

Amandoi ne-am întors spre el si ne-am dat seama de ce mirosea a câine în casă! A trebuit să îi facem duș, nu doar să îl spălăm pe mâini!!!

După ceva vreme de la faza de mai sus, plimbam ambii câini prin cartier. De obicei nu fac asta, datorita stilului haotic de mers a lui Arkan, dar am cedat rugăminților celor mici. Deci, încadrat de doi copii și doi câini, am ieșit pe stradă. După cam o jumătate de oră am ajuns în dreptul unei case cu poarta deschisă, de unde tocmai ieșise un golden retreiver. Imi place rasa aia, doar că mi se par puțin cam tonți. Caută joaca mereu. Iar exemplarul ăsta credea că o găsise tocmai cu noi. Am rugat stăpânul să îl cheme înapoi, pentru că se agita și lătra și speriase copiii. El râdea și zicea că e ok, că e jucăuș etc. La un moment dat acel golden retreiver a ajuns la câșiva pași de noi și a lătrat la Alice, care s-a speriat. Instant a început și Vlad să plângă. Continuarea a fost că ambii mei câini au început să se agite, să se smucească și să latre către cel care le-a speriat stăpânii. Luni bune după aceea, de câte ori trecea pe strada mea, la plimbare cu stăpânul, săracul cîine mergea în pas alert, pentru că ai mei săreau pe gard mai să îl rupă. Nobody fucks with our kids, they were saying!

Știu, rottweillerii sunt catalogați drept una dintre cele mai agresive rase din lume. E și normal, pe undeva, fiind tradițional crescuți pe lângă stână. Nu poți fi la fel de drăgălaș ca un pudel când lupul sau ursul sunt mereu prin preajma ta. Dar, mare parte din faima lor se datorează unor stăpâni inconștienți care au făcut din ei mașini de luptă pentru propriul amuzament. La fel cum armele nu ucid oameni, ci oamenii care folosesc arme în mod perfid pentru a ucide semeni, și câinii asemeni Kyrei sunt niște ființe care caută dragoste și un lider. Depinde doar de om cum face asta!

Disclaimer:

Nu încerc să te conving că poți de mâine să crești un câine, de orice ce rasă, prin preajma copilului tău. Dacă îți este frică de ei, e mai bine să nu încerci asta. Va simți imediat că nu ești tu cel care conduce și va începe treptat că te domine. Tot ce încerc să fac e să te conving că nu e ok să îți înveți pruncul să se ascundă de orice cățel doar pentru că tu ai fost, poate, mușcat cândva de un chihaua.